Jaf à la Roumanie
Vizionând filmul „Jaful secolului„, am avut bucuria să asist la o nouă schimbare de direcție si repoziționare în cariera lui Cristian Mungiu. După regizor și scriitor, decide să devină și scenarist. La un film pentru public, așa cum domnia sa afirma în seara lansării. O producție altfel, pentru cei obișnuiți cu regizorul Mungiu și cu filmele sale cu o strălucită expunere internațională. Având o dinamică diferită și o simbolistică specială, raportată dramelor pe care le trăim în jaful mileniilor, are o tensiune aparte. România supraviețuiește, de două mii de ani, jefuitorilor. De resurse, morală, oameni și speranțe. Toate sunt aruncate în cimitirul istoriei, precum roaba cu cenușă în țintirimul învăluit în mister din debutul filmului. Peisajul plumburiu de la mijirea zorilor, după o noapte grea, dă senzațiile de frig, mister și spaimă.
Filmul începe cu o poveste halucinantă – marca “made in Romania” – în care un grup de tineri dintr-un sat uitat de lume din Tulcea jefuiește un muzeu din Rotterdam, ce expune o valoroasă colecție privată de tablouri excepționale. Autori: Gauguin, Monet, Picasso… Tâlhăria a decurs împotriva oricăror ‘norme” de furt calificat, dar a reușit într-un mod incredibil. Ca și transportul pânzelor în România. Și depozitarea lor în dulapuri, pivnițe sau cavouri. Acțiunile gangsterești sunt sublimate în tușe tragi-comice. Filmul este regizat de Teodora Mihai.
Tema dezrădăcinării a milioane de familii din România către diverse “Terra promesa” este zugrăvită în culori sumbre, cu raporturi interumane halucinante, între angajator și lucrător, prostituție acceptată și valorizată la standard de bună practică și promiscuitate banalizată. Copii abandonați în sate uitate de lume, cu ulițe înecate-n glod, mame disperate, în stare de orice sacrificii pentru copii lor, bărbați abrutizați, visând la nemurirea sufletului și bătrâni conservatori, cu tradițiile strămoșești din ruralul înțepenit între secole – toate creionează un crâmpei de sfârșit de lume, dar și de poveste. Doar vreun jaf al secolului să-i mai poată scoate din amorțire. Trăsăturile sunt creionate în tușe ascuțite, dar fine și volatile, cu un balans fin între realitatea crudă și speranțele renăscute, într-o cavalcadă fără sens a contextului dat.
Personajul Natalia are o forță simbolică extraordinară
Personajele sunt naturale și exprimă tipologii umane caracteristice condițiilor și vremurilor aspre de după marea pseudo-eliberare. Natalia (interpretată de versatila Ana Maria Vartolomei) este plină de sensibilitate și ar putea mult mai mult decât ce i se permite. În ciuda umilințelor, își dezvăluie stări sufletești și trăiri comportamentale, demne de altă condiție socială și umană. Exprimă cu delicatețe dragostea de bunică, într-un monolog ce captează chiar și atenția unei bătrâne care trăiește într-o lume paralelă. În mod paradoxal, atentă la monologul fetei, bătrâna face ca paralelele să se intersecteze pentru o clipă în punctul numit emoție, suflet, disperare sau iubire. Ginel este un băiat bun, ajuns delicvent fără voie, doar pentru a fi în rând cu anturajul și pentru a prospera. Condiția obișnuită a multor tineri români. Din țară sau emigranți.
Iță este șmecherașul care a prins un pic de cheag și își forțează norocul si soarta. Joacă la cacealma. Chiar cu propria-i viață. Vinde iluzii celor mai slabi de înger. Andreea își provoacă destinul. Vrea să scape de sărăcie și de anatema de emigrant balcanic. Cel puțin acesta este visul ei. Procurorii români sunt interpretați excepțional, iar adjunctul rostește cele mai mari adevăruri ale epocii și relațiilor noastre cu cetățenii occidentali. Exemplul fabulos: “ce nu ați înțeles / nu suntem noi cu ei; sunt ei cu ei” ne poziționează pe noi în afara acceptării, toleranței sau chiar a statutului uman. Fapt evocat anterior în film, când Nati nu poate lua resturile de mâncare de la petrecerea desfrânată. Este adevărat că și ai noștri au alimentat uneori acest malaxor social segregator. Directoarea muzeului și curatorul sunt egali cu cetățeanul batav si impresionează tocmai pentru că nu au nuanțe, dar au fetișuri.
Filmul are acțiune și ritm, chiar dacă momente dinamice alternează cu lungi cadre statice. Dramele individuale și colective impresionează o lume sătulă de civilizație. Simbolistica este puternică și bine reliefată, accentele cad, atât pe personaje, cât și pe cuvinte. Chiar și argoul se încadrează în context și nu deranjează urechile mai fine. Impresionantă este tușa puternică pusă pe satul românesc. Casa bogătașilor olandezi, ferma mizeră, satul învăluit în abur și ceață, dar mai ales cimitirul.
Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la o altă paralelă: furtul recent al coifului dacic. Ironia supremă ar fi o altă întâlnire a paralelelor și – de ce nu? – hoții să fie români! Care să fure tezaurul nostru, nu al lor…
Vizionarea filmului a fost deloc relaxantă, pentru că dinamica și succesiunea poveștii – deși, de la un moment dat, previzibilă – te incită și te invită la a descoperi cele mai misterioase nuanțe, replici și gesturi, care punctează decisiv în transmiterea mesajului. Motiv pentru care participi la desfășurarea evenimentelor, la dialoguri și la jaful ce te fură din inerțiile cotidiene.
Trist, dar adevărat, jaful secolului nu este doar o poveste. Este despre o țară. Despre suflete răvășite, iluzii deșarte, acțiuni ilogice și contraste sociale. Despre oameni pierduți. Despre exploatare. Copii traumatizați psihologic și arta disoluției emoționale. Bătrâni condamnați la suferință și deznădejde. Care știu, însă, să renunțe la orice pentru a-și proteja copiii și normele morale învățate din timpuri străvechi. Chiar și prin foc. Cu gândul că pe toate le rezolvă cenușa și cimitirul.
Loading...
