Trump îl îngroapă politic și pe prințul Pahlavi. Cinci scenarii ale neintervenției americane acum

După ce a îngropat-o politic pe Cristina Maria Machado, concluzionând că nu are priză la venezueleni, Donald Trump dă sentința și în cazul lui Reza Pahlavi, fiul fostului șah, izgonit din Iran în timpul Revoluției din 1979, organizată tot de americani. “Nu știu dacă țara sa l-ar accepta la conducere și nici nu știu dacă are capacitate să o facă,” a afirmat ieri, Donald Trump, în timpul dialogului cu reporterii în Biroul Oval.

Sub titlul “Trump pune la îndoială capacitatea lui Reza Pahlavi de a obține sprijin în Iran,” Reuters descrie situația de fapt.

Decenii întregi, fostul șah Pahlavi a avut sprijin american. Trăind într-un lux inimaginabil, sfidând sărăcia iranienilor, nelivrând americanilor suficiente resurse, a fost înlăturat de la putere printr-o Revoluție “spontană”. La scurt timp, a și murit în Egipt.

N-a livrat democrația cerută. Își distrugea opozanții prin intermediul serviciilor secrete.

Fostul monarh a promis laicizarea statului și occidentalizarea națiunii, ceea ce era o utopie într-o populație dominată de șiiți, extrem de conservatori.

Prințul Moștenitor era prezentat la acea vreme drept cel mai bogat tânăr din lume, dobândind celebritate în tabloidele occidentale.

Revoluția islamică l-a prins în SUA, unde se antrena pentru a deveni pilot, la baza Forțelor Aeriene Reese din Texas. N-avea treabă cu tulburările de la el din țară. Abia împlinise 18 ani.

Mai mult, Donald Trump a mai subliniat că uciderile în masă au încetat, ceea ce au alimentat cotele de pariuri că SUA nu vor ataca Iranul, în actualul context, deși Israelul ar dori acest lucru.

Cine a finanțat media în aceste zile?

Răspunsul ni-l putem da singuri. Încă nu s-a ajuns la cota de 60.000 de morți, acuzația formulată de autorii loviturii de stat din 1989. Unde era Nicolae Ceaușescu înainte de căderea de la putere? Cum unde? În Iran.

Presa mainstream occidentală descrie cu lux de amănunte execuțiile publice din Teheran. În urmă cu 36 de ani, însoțeam doi reporteri britanici în Cimitirul săracilor din Timișoara. Erau dezgropate o serie de cadavre legate cu sârmă, filmate și marketizate ulterior pe mapamond, ca probă a cruzimii dictatoriale. Mult mai târziu, am aflat că morții erau de la Morgă și arătau așa în urma autopsiilor. Propaganda și-a atins obiectivul. Dictatorul a fost înlăturat. Americanii invadau în acele zile Panama, îl extrăgeau pe cruntul dictator Manuel Noriega, pus în jilțul puterii tot de CIA.

Cum a ajuns presa să se plimbe ca Vodă prin lobodă în Teheran?

Cum au putut intra jurnaliștii în Iran, un stat închis, ultra controlat de serviciile secrete? Ceva dă cu virgulă. De ce regimul Ayatolahului nu a închis rețelele de transmisii de date, dacă tot e dictator? Doar spațiul aerian?

Protestele s-au desfășurat ca la carte. Organizatorii s-au întrecut pe sine. Aceleași mesaje, înscrisuri, aceleași lozinci în tot statul iranian, care se întinde cât șapte Românii. Populația e extrem de sedentară și fără apetit prea mare la rețelele sociale. Cum au reușit mujahedinii salvaționiști să comunice între ei? Să se organizeze?
A intrat Soros în dispozitiv? Nu știm ce face acum. În trecut, a finanțat grupurile rebele cu 50 de milioane de dolari, conform The Guardian.

Iranul este acuzat în presa mainstream că finanțează, controlează și coordonează rebelii Houthi din Yemen, mișcarea Hezbollah din Libanul de sud, Hamas, Statul Islamic etc. Toate relele pământului sunt proiectate pe capul liderului spiritual al Iranului, Ali Khamenei.

Și „odiosul” Saddam Hussein era acuzat că deține arme chimice, arsenal niciodată dovedit, dar stigmatul a fost un cassus belli pentru invadatori. Ce mai tura-vura, cineva a organizat acțiunile de protest din Iranul de azi și propagarea lor în presa occidentală. Și acela nu poate fi decât principalul serviciu secret al Israelului. Se și fac bancuri: Cine îl conduce pe Donald Trump? Cum cine? Benjamin Netanyahu.

De ce SUA nu vor ataca Iranul prea curând?

La început, să spunem povestea uneia dintre puținele înfrângeri ale vreunui calif. Se făcea că Hülegü, unul dintre nepoții războinicului Ginghis Han, se îndrepta spre ce a mai rămas din măreția Babilonului.

Peste o întindere uriașă, care cuprindea Iranul de azi, Azerbaidjanul și Irak-ul, domnea Califatul Abbasid. Legenda spune că liderul spiritual de la acea vreme a promis că va scoate arma secretă împotriva invadatorului: Haina Profetului, ca să stârnească furia poporului, care-l va nimici.

Bun strateg militar, conducătorul mongol a schimbat albia râului Tigru, pentru a îneca taberele adverse, luând prin surprindere numeroasa armată a califului. Secole de-a rândul, cele două lumi, una mesopotamiană și cealaltă arabă, au trăit după reguli diferite, chiar dacă puterea era în mâna Califului, urmașul Profetului. Unii erau șiiți, alții suniți, asta după Marea schismă arabă.

Ca să nu o mai lungim, Bagdadul a căzut în mâna lui Hülegü și a fratelui său, Mongke Han, în 1258, exact după căderea regimului Asăneștilor, primul țarat bulgaro-vlah de la sud de Dunăre. Împăratul britanic Henric al III-lea a fost obligat de nobili să instituie Consiliul celor 15 baroni, de fapt primul parlament din lume, deschizând calea spre Monarhia constituțională. Europa era în cea mai cumplită beznă ideologică a indulgențelor papale. Clima era extrem de caldă. Apar primele molime. A urmat cea mai crâncenă sărăcie. Asta ca să punem în context evenimentele.

L început, mongolii cuceritori au numit ținutul proaspăt cucerit Țara lui Hülegü. În cele din urmă, a ajuns să se cheme Ilhanat, adică un regat subordonat Marelui Han, conform cărții „Împăratul mărilor”, a antropologului american Jack Weatherford. Noii cârmuitori erau numiți ilhani. Asta este originea etimologică a Iranului de azi.  Vechiul “eran” (Țara arienilor), folosit de vechii persani, poate fi a doua variantă.

Cert e că nepoții lui Genghis Han l-au ucis pe ultimul Calif Abbasid, Al-Musta’sim.

A doua cădere a Bagdadului (deși nu poartă o titulatură istorică) s-a consemnat în a doua invazie americană în Irak.

America și Iranul de azi se dușmănesc prin proxy

În ciuda retoricii belicoase a președintelui Trump, Pentagonul nu a mobilizat niciun portavion către regiune. Deși încă afectați de atacurile aeriene ale Războiului de 12 zile, aliații din Golf ai Americii nu s-au arătat interesați de găzduirea unui atac american asupra Iranului.

SUA nu a avut portavioane desfășurate în Orientul Mijlociu din octombrie, după ce în vară,  USS Gerald R. Ford a fost trimis în Caraibe, iar în toamnă, USS Nimitz a fost mutat într-un port de pe coasta de vest a SUA. Aceasta înseamnă că orice atac aerian sau cu rachete asupra țintelor iraniene și, probabil, asupra rezidenței liderului suprem, ayatollahul Ali Khamenei, ar trebui probabil să vină de la sau să implice bazele aeriene americane și aliate din Orientul Mijlociu.

Dacă atacurile ar începe din una dintre bazele americane din Qatar, Bahrain, Irak, Emiratele Arabe Unite, Oman și Arabia Saudită (poate chiar baza britanică Akrotiri din Cipru), guvernele statelor respective trebuie să-și dea avizul. În aceste situații, vor exista urechi care să audă, iar atacul surpriză nu va mai avea efectul psihologic.

Mai mult, orice atac militar american probabil că i-ar ajuta pe liderul suprem, Ayatollahul Ali Khamenei și pe guvernul iranian să mobilizeze sprijinul intern, să delegitimizeze protestele interne și să consolideze alianțele regionale împotriva unei amenințări externe.

A doua alternativă ar putea fi un atac similar misiunii de bombardament cu rachete B-2 de rază lungă de acțiune din iunie, împotriva sitului nuclear subteran iranian de la Fordow. Dar o astfel de intervenție chirurgicală (sesizați ironia! n.a.) împotriva unui sit urban, dens populat, s-ar putea dovedi o acțiune cu bumerang.

Chiar dacă SUA nu își folosesc resursele din Orientul Mijlociu, liderii iranieni au amenințat că vor ataca bazele și navele sale, dacă țara devine țintă militară.

Deși capacitățile militare ale Iranului au fost grav degradate în războiul de 12 zile cu Israelul, Teheranul ar fi păstrat o capacitate limitată de rachete. Principalele site-uri de lansare ale Iranului rămân îngropate în munți, Teheranul reconstruindu-le, iar – conform unui raport al The Guardian – Iranul ar deține aproximativ 2.000 de rachete balistice grele, capabile, dacă sunt lansate în număr mare, să evite apărarea aeriană americană și israeliană.

A treia variantă, nedorită de Administrația Trump, ar fi ca regimul de la Teheran să-și întărească legăturile tradiționale cu Rusia și China.

A patra variantă ar fi aruncarea în aer a liderului Khamenei, exact ca uciderea generalului Qassem Soleimani, în 3 ianuarie 2020, într-o lovitură cu drone în Bagdad.

Este puțin probabil ca uciderea liderului spiritual să ducă la schimbarea de regim de la Teheran, deoarece acesta și-a desemnat deja o listă scurtă cu trei succesori.

Nu trebuie uitat, vorba celei mai remarcabile voci ale geopoliticii românești, Alba Iulia Popescu, faptul că “Iranul reprezinta pilonul central, vital, al masterplanurilor geoeconomice si geostrategice ruso-chineze din Eurasia”.

Iranul este pivotul central al construcției BRICS în Transcaucazia și Asia centrală. O schimbare de regim ar fi posibilă doar cu acordul liderilor de la Beijing si Moscova (în urma unei înțelegeri tripartite) și presupune, automat, un regim fidel intereselor acestora, conchide autoarea unor cărți de succes de geopolitică pură.

Deci, nu se întrevăd încă zorii negri ai războiului SUA-Iran, deși Israelul îi dorește.

Karol Nawrocki blochează legea BIG BROTHER a Bruxelles-ului