Scot la licitație universul fără ieșire al lui Ioan Es Pop!

Ieri dimineață, am aflat că Ioan Es Pop nu mai e printre noi. Încă un meșter al cuvântului s-a urcat în veșnicie, lăsându-ne efemerul tot mai greu de suportat. A părăsit pe tăcute lumea în care „viața se bea şi moartea se uită.” Era convins că nu mai există nimic deasupra paharelor, că Dumnezeu nu te așteaptă după colț, așa cum o pățește mai mereu un ferice prieten de-al nostru, Ion Mureșan, ferit mereu de dușmani, după vreo zi grea de înecat țoiul de răchie în halbele de bere.

Ioan Es Pop sau Profesorul Es, cum îl tachinam, era un munte de indolență și de jemanfișism cotidian. Dacă îl puneai să-ți citească vreo știre de azi (a lucrat și ca ziarist), trebuia să destupi o bere. Relatarea era pentru el un chin. Ar fi preferat să-ți scrie, mai mult decât să-ți spună, vreo nouă idilă din mintea lui. Realitatea îl deprima. Nu măsura prețul unei zile cu cifrele seci de pe card. Contemplarea îi era stâlp și leagăn cotidian.

Nu vorbea mult. Tăcerea lui era justificativă. Înțelegea că omul nu e decât o frunză a arborelului vieții. Când urca pe vreo scenă, nu se dezechilibrau statuile în calea sa, nici acoperișurile nu scânteiau a slavă, darmite infinitul să coboare pentru a-i da binețe. Avea condiția măsurată a dascălului de țară, trecător cu slova prin lume.

Profesorul Es dixit: Discreția e o stare ipocrită

Rar am întâlnit în viață oameni cu o capacitate mai mare de dedublare decât a lui Ioan Es Pop. La colocviile literare, părea ursuz. Chiar posac. Nu suferea de grandomanie. Se rușina ca un copil scos de învățătoare la tablă, când i se făcea un Laudatio. Prefera vorba nețintuită, din colocviile udate, de după. Considera că discreția e o stare ipocrită, câtă vreme e considerată o mare calitate.
“Este, de fapt, o frică deghizată. Frica de ridicol,” ne amintea mereu.

Temător să nu-i zdrelesc corola Ieudului fără ieșire, operă fundamentală a carierei sale poetice, n-am cutezat să-i spun de la obraz că Iedul său seamănă pe alocuri cu Macondo. Îi adresam zeci de întrebări lămuritoare, dar colaterale. De ce încearcă să-i găsească musai localități vechi de aproape o mie de ani, arii geografice și închideri administrative? Ne sfădeam ore-ntregi. Nu o scoteam la capăt, nicicum. În fiecare an, mă amenința că vom avea o sesiune prelungită de comunicări lângă vreo căpiță din Ieud. N-a fost să fie! Astfel, n-am închis micul meu sac de curiozități.
Alături de Ion Zubașcu – fostul nostru coleg de la România liberă, mare rapsod și căutător de folclor autentic maramureșean, de clujeanul Ion Mureșan, poreclit «Muri», Ioan Es Pop a închis trilaterala poeziei moderne ardelene.

Zubi, Muri și Ioan Es au fost pentru mine cei trei magi ai literelor, veniți din zonele în care am fost și eu zămislit: Maramureșul de poveste.

Mulți critici îi consideră cei mai desăvârșiți poeți optzeciști sau nouăzeciști. Nu clasamentele dau tăria slovei, ci dimpotrivă, gulerele dau tăria din țoi. Importantă pentru mine era contemporaneitatea lor. Nu reușeam să le smulg secretele devenirii și ale meșteșugului lor literar. Erau mereu ciupiți, dar și zgârciți. Nu-și desferecau atelierul de creație.

“Tinere, contează starea, nu dexteritatea!” – avea să-mi recomande de mai multe ori Ion Zubașcu, exasperat de întrebările mele continue. Era bun prieten de-al lui Ioan Es Pop. Țin minte cum l-am petrecut, împreună cu dom’ profesor Es, în plină vară caniculară, pe fratele nostru Zubi, într-un cimitir aflat la vreo 50 de km de București. Religia soției nu i-a permis să ne cinstească la priveghi. Nici la masa de adio.

Însetați până la visul cișmelei reci din deșert, am urcat în mașină, pentru a ne întoarce în prea încinsul oraș al zilelor noastre, Bucureștiul. La un moment dat, ca o pronie, i-a sărit în brațe o doză de bere. A deschis-o tacticos, trimițând radicalul liber: “tu ești șofer!”. L-am întrebat de unde i-a răsărit prea plinul din dotare? Nu era o minune. “E un aranjament, pe care mi-l ticluiesc în fiecare dimineață, să nu pățesc ce am pățit azi,” mi-a mărturisit în crucea de foc a zilei.

Plescăia neceremonios doza de bere. Într-un târziu, a scos-o și pe a doua. Într-un final, am ajuns la halbele adevărate – unde altundeva decât pe terasa Restaurantului de la Uniune?

De ce Iedul fără ieșire? Fiindcă poetul, fost dascăl, timp de șase ani, în comuna maramureșeană, își imagina eternitatea închisă în dogma poetică. De aceea, nici un călător n-ar avea ieșire, decât prin cartea sa lămuritoare. În concepția sa poetică, evadarea este o farsă a alienării călătorului neîndestulat cu poveștile – sau himerele – ținutului de acolo, de unde se agață harta-n cui.

Probabil cea mai semnificativă operă literară de după Revoluție, „Iedul fără sfârșit” rămâne o compoziție biografică a unui ținut protejat de grija lui Dumnezeu.
L-am însoțit uneori la ceremoniile de decernare a premiilor literare. Ioan părea un copil, dus de tata la școală. Nimic nu era mai apăsător pentru făptura sa firavă de prof de țară decât lumina reflectoarelor. A plecat în lumină, chiar dacă nu l-a pețit pe Dumnezeu în slovele sale.

Drum în lumină, Meștere!

AMINTIRI CU POETUL ION MUREȘAN

“Ioan Es. Pop îmi trimite, fără nici o explicație, un poem despre o întâlnire a sa cu Gheorghe Iova. Citesc și mă-ngrozesc, citesc! Acesta i se plânge că la ecograf i s-a descoperit în plămâni și în ficat o groapă care tot crește. Es. Pop îl încurajează: o să ți-o scoată doctori cumva, că ei au forcepsuri și catgut-uri, și îl ademenește să meargă împreună să bea ceva la birtul „Berbecul”.

Poemul fiind foarte sumbru, și foarte frumos, brusc încep să mă gândesc la Iova cu drag, ca la un mort. Îi văd în minte capul lui de bufniţă cu ochelari, îmi aduc aminte cum vorbea el în cuvinte mici și țepoase, ca aricii cu țepi catifelați înțepând muzical vântul, rememorez bețiile noastre de la Sighet, Satu Mare, Oradea, Vișeu, Sighișoara, Cluj, Sângeorz Băi, Bistrița… Toate acestea le văd foarte viu colorate. Apoi îl înjur pe Es. Pop și-mi văd de alte treburi,” a scris Ion Mureșan, în revista Vatra.

Dan Motreanu rămâne cel mai performant lider liberal